„Ca om descopăr că totdeauna vor fi limite și limitări. Voi fi pus în pătrățica mea. Asta îmi va crea disconfort, poate suferință la un moment dat. Poate chiar toată viața va fi un șirag de astfel de suferințe.

Poate voi petrece ani și ani consumând resurse prețioase, timp, energie, talente nepuse în valoare în folosul meu, al creației, al creativității mele în încercarea în van de a face să dispară acea pătrățică.

Și dacă scopul e să accept că pătrățica există și îmi conferă echilibru, structură, un cadru de excelență?

Da, de excelență! O transform în atu. Reușind să fac ceva contrar așteptărilor! Îmi iau puterea din asta!

Și da, rama este o limită a tabloului, posibil nenecesară. Prefer să pictez marginea ca povestea să continue și să se reverse pe perete și să te facă să visezi, privitorule.

Oare încotro acum?!

Cu Inima pe tava foii, scrijelită de vârful foarte fin și lung, aproape de bisturiu ce disecă, al creionului, alinată de perii pensulei, când mai moi mângâietori, când mai înțepeniți uscați, mozoliți opulent în culoare. Sau poate bălăciți lasciv în apa gânditoare sau frenetic nervos în apă-turbion. Apa poartă amintirea tuturor culorilor Gabrielelor de acum și de oricând.

Paharul inimii tale ce culoare are?”